"Mi-e dor de vremurile când îmi erai tarfă..." - o replică dintr-un film ce nu-mi dă pace. Îmi strafulgeră creierul, buzele, inima. Mi-e dor de el! Mi-e dor, mai ales, de timpul petrecut împreună...puţin, dar de neuitat şi fără limite fizice. Un timp spaţial, atins de mâinile mele, la fel cum ele îţi atingeau faţa şi trupul: suav, de neoprit şi fără scop.
Era toamnă şi seară când ne-am întalnit prima oara şi tot universul s-a împotrivit. Şi eu m-am împotrivit ,numai el era plin de dorinţă. Era frumos...cu ochii migdalaţi şi zâmbet de gagică perversă. În scurt timp a fost al meu. În scurt timp şi nu pentru mult. O noapte cu el a fost plăcerea mea. Acum, o noapte cu el ar fi blestemul vieţii mele. Nu îl mai vreau nu pentru ca nu mi l-aş dori, ci tocmai pentru ca l-aş vrea al meu, iar asta ar însemna sinucidere sentimentală.
Nu-mi doresc iubire de dragul iubirii, nici de al plăcerii, nici iubirea sacra, nici cel mai presus eros. Sunt incapabilă de a ma arunca în mrejele unei iubiri de-o noapte sau de-o veşnicie...Sunt, poate, lipsită de orice capacitate de a oferi dragoste, doar dorinţă...Eman dorinţă şi absorb în acelaşi timp...şi asta mă satisface. O impraştii în jurul meu cu o ardoare incomparabil de mare cu orice altceva...doresc să doresc şi să fiu dorită!
Ştiu că ce scriu acum nu suna a proză feministă, nici măcar a gânduri ale unei femei normale, sensibile, dar, poate...poate nici nu mă pot încadra în unul din aceste calificative feminine. Sunt doar o fiinţă slabă înconjurată de un înveliş protector durabil.
De ce nu-l iubesc?! Pentru că nu vreau!
