Nefericire

Beata in noapte,
beata de bere,
de tine, de ganduri...
Sfidez arta
si scriu pe mesele
zgariate de amintiri,
Poemul nefericirii.

Transcendenţă

Fericirea mea
a urcat pe scara
infinitului,
atingând demiurgul...
Când a murit piatra,
a rămas sărutul...

*******

Mă sperie plăcerea 
de a-ţi săruta buzele, 
Mă tem că ţi-aş putea
sorbi inocenţa 
printr-un sărut.
Mi-e frică să nu te ucid
Când o să-şi spun 
Că te iubesc,
Viaţă!

********

Mi-am înghiţit cuvintele nerostite 
Şi le-am scuipat apoi cu scârbă
Peste imaginea noastră.

Sunt palidă de dragoste 
Şi veselă de regret...

Ucide-mi inima
Ca să pot trai fericită!

Naşte-mi suferinţă,
Să te pot iubi veşnic!

Povestea nebuniei mele

Povestea nebuniei mele

      Era octombrie cand ne-am intalnit prima oara. Nu te cunosteam, dar mirosul pielii tale mi-a cerut increderea - i-am dat-o! Octombrie, acum incep toate povestile triste... e ca si cum ar incepe cu sfarsitul.
Era noapte si frig, nu avea cum sa inceapa mai rau. Dar caldura camerei tale m-a ademenit...si m-am dat toata. In sfarsit eram libera, libera de mine. Trupurile noastre imbibate in parfum de firma si miros de tigara mentolata traiau si simteau fericirea ultimelor clipe, fericirea sfarsitului. Oh, fercire dureroasa de octombrie!
Am zacut intinsa pe patul tau ca un mort zacand in pamantul din care a fost plamadit. Apoi tu ai mutat patul de care m-am indragostit, iar eu...l-am mai vizitat din cand in cand ca pe un vechi si bun prieten. Mi-e dor si acum de el si il urasc in acelasi timp. patul acela nu a fost niciodata numai al meu, iubea femeile, am stiut asta din prima clipa in care i-am simtit caldura. As da o mie de paturi pentru el...nu am gasit altul mai primitor! Incerc acum sa ma acomodez cu patul meu mic, sa ii iubesc arcurile iesite din saltea care tin locul mangaierilor tale, dar mi-e dor de patul tau mare in care ar avea loc toate femeile din lume. M-as multumi cu o particica din el, dar sa fie a mea. Cum a fost atata timp...din octombrie, de la sfarsit.
     O iarna intreaga mi-am plimbat corpul dintr-un loc in altul in ideea de a-mi fi frig si poate iti vei fi facut mila de mine si ma vei fi chemat in pat. M-ai incalzit in patul tau mare cand gerul era crancen si atunci...as fi dorit sa inghetam de vii ca apoi sa ne topim tinandu-ne de mana...in pat. Mai stii cand am inghetat si ne-am cuibarit ca nebunii sub plapuma? Acum ca ne-au inghetat inimile unde ne mai incalzim? Aiurea, tu ai patul tau mare, eu il am pe al meu mic si primitor, totul este asa cum ne-am fi asteptat...inca din octombrie, de la sfarsit.
     A venit primavara, acum e mai cald, pot trai si fara caldura patului in care ne-am topit de atatea ori si fara mirosul pernelor cu care ne bateam ca doi copii in noptile friguroase ale sfarsitului. Imi amintesc cum prima zi de primavara m-a prins in frig si tu m-ai dus in pat si m-ai tinut in brate ca la inceput. Care inceput, oare? Sa fi fost acesta inceputul? Da, asa se pare, dar cum lucrurile au mers pe dos, odata cu venirea primaverii trebuia sa plecam. Trebuia, de fapt, sa plec eu...tu sa ramai pentru celelalte anotimpuri, pentru vesnicia anotimpurilor. Si pentru toata caldura si pentru tot frigul ce vor urma sa vina, tu ramai acolo! Voi pleca eu, innebunita de caldura, voi iesi la aer sa simt primavara ce imediat va trece si ea...
     Voi dormi in paturi mai reci, iar la vara, cand voi simti caldura care imi va aminti de tine...ma voi scufunda in mare si voi mai iesi abia cand corpul mi se va raci complet. Atunci trupul meu va putea simti adevarata caldura, nu cea a patului tau cu care s-a drogat, ci cea din care a fost plamadit si in care se va fi intors fericit.
   
Te las in lumea ta si iti returnez toata caldura pe care mi-ai imprumutat-o, poate altcineva chiar va avea nevoie de ea...Iar la toamna, in octombrie, sa iti aduci aminte de sfarsitul nostru cu care a inceput nebunia!

Adio de mine!

"Mi-e dor de vremurile cand imi erai tarfa..."

     "Mi-e dor de vremurile când îmi erai tarfă..." - o replică dintr-un film ce nu-mi dă pace. Îmi strafulgeră creierul, buzele, inima. Mi-e dor de el! Mi-e dor, mai ales, de timpul petrecut împreună...puţin, dar de neuitat şi fără limite fizice. Un timp spaţial, atins de mâinile mele, la fel cum ele îţi atingeau faţa şi trupul: suav, de neoprit şi fără scop.

     Era toamnă şi seară când ne-am întalnit prima oara şi tot universul s-a împotrivit. Şi eu m-am împotrivit ,numai el era plin de dorinţă. Era frumos...cu ochii migdalaţi şi zâmbet de gagică perversă. În scurt timp a fost al meu. În scurt timp şi nu pentru mult. O noapte cu el a fost plăcerea mea. Acum, o noapte cu el ar fi blestemul vieţii mele. Nu îl mai vreau nu pentru ca nu mi l-aş dori, ci tocmai pentru ca l-aş vrea al meu, iar asta ar însemna sinucidere sentimentală.    

   Nu-mi doresc iubire de dragul iubirii, nici de al plăcerii, nici iubirea sacra, nici cel mai presus eros. Sunt incapabilă de a ma arunca în mrejele unei iubiri de-o noapte sau de-o veşnicie...Sunt, poate, lipsită de orice capacitate de a oferi dragoste, doar dorinţă...Eman dorinţă şi absorb în acelaşi timp...şi asta mă satisface. O impraştii în jurul meu cu o ardoare incomparabil de mare cu orice altceva...doresc să doresc şi să fiu dorită!     

     Ştiu că ce scriu acum nu suna a proză feministă, nici măcar a gânduri ale unei femei normale, sensibile, dar, poate...poate nici nu mă pot încadra în unul din aceste calificative feminine. Sunt doar o fiinţă slabă înconjurată de un înveliş protector durabil.                                                          

                                   De ce nu-l iubesc?! Pentru că nu vreau!